Când profesorul devine mai important decât învățătura

Despre carismă, „guru” și discernământ

Scriu acest articol nu doar din perspectiva unui profesor, ci și din perspectiva unui om care a trecut prin propriul proces de învățare. Am cunoscut vulnerabilitatea de a căuta ghidare, validare și apartenență, dar și responsabilitatea de a deveni, la rândul meu, un ghid pentru ceilalți.
Și am întâlnit situații în care am înțeles că, pentru a privi realitatea cu maturitate, uneori trebuie să renunțăm la idealizare și să avem curajul de a observa lucrurile exact așa cum sunt.

Tocmai de aceea, experiențele prin care am trecut m-au făcut să înțeleg cât de important este echilibrul dintre deschidere și discernământ.

Pentru că există momente în care un profesor poate deveni o influență extraordinară în viața noastră. Poate să deschidă perspective, să transmită cunoaștere, și poate să accelereze un proces de transformare.
Dar există și situații în care relația de învățare se poate dezechilibra, iar persoana care transmite învățătura ajunge să devină mai importantă decât însăși învățătura.

În orice domeniu în care oamenii caută transformare – yoga, dans, terapie sau spiritualitate – apare aceeași întrebare: Cum recunoaștem diferența dintre un profesor care ne ajută să creștem și unul care ajunge, treptat, să devină centrul propriei noastre evoluții?

Oriunde există un profesor, există și o relație de autoritate. Un om vine cu experiență, cunoștințe și o anumită poziție de ghidare, iar ceilalți vin cu deschidere, încredere și dorința de a învăța. Această relație poate fi una extraordinar de valoroasă. 
Și tocmai pentru că această relație se bazează pe încredere, ea are nevoie și de discernământ. Pentru că orice relație în care există o diferență de experiență sau autoritate are nevoie de responsabilitate din partea ambelor părți.

 

Fascinația și carisma 

Un profesor sau un lider de succes știe exact cum să fascineze. Prin idei profunde și un limbaj care atinge ceva sensibil în oameni, el creează sentimentul unei experiențe speciale care pur și simplu „te dă pe spate” și gata: he has the hook (te-a prins în cârlig).

Fascinația este firească, mai ales când se caută sens, conexiune și experiențe reale. Problema apare atunci când fascinația înlocuiește discernământul, iar oamenii ajung să pară, din exterior, „orbi” sau de-a dreptul „teleghidați”.
Când întrebarea: „Ce învăț de la acest om?” începe să fie înlocuită cu: „Cum pot să fiu apreciat și acceptat de el?”, atunci centrul procesului nu mai este învățătura, ci persoana care o transmite. Iar aici apare un risc subtil: profesorul devine mai important decât principiile pe care le predă.

Când centrul procesului nu mai este învățătura, ci validarea din partea profesorului, relația de autoritate devine una de dependență și manipulare.

Când un concept devine doar un discurs

Un profesor poate vorbi foarte frumos despre compasiune, conexiune, prezență, acceptare sau transformare interioară. Dar există o diferență importantă între a transmite un concept și a-l integra în propriul comportament.

A întrupa un concept nu înseamnă însă perfecțiune. Aceasta este una dintre cele mai frecvente confuzii.

Uneori, oamenii idealizează profesorii sau liderii pe care îi admiră și îi așază pe un piedestal. În acel moment, îi privim ca pe niște ființe perfecte care nu pot greși niciodată, uitând că și ei sunt oameni, la fel ca noi.
Dar un profesor autentic nu este un om care nu greșește niciodată, care este mereu „zen” sau nu are nicio slăbiciune umană. Este un om care își asumă propria umanitate — faptul că este imperfect, că poate eșua sau că are propriile limite și că procesul de maturizare continuă inclusiv pentru el.

Nu trebuie să fie impecabil. Trebuie să fie responsabil.

Poate greși, dar poate recunoaște.
Poate avea momente dificile, dar poate repara.
Poate primi feedback fără să simtă că întreaga sa identitate este atacată.

Maturitatea interioară nu se măsoară printr-o imagine perfectă.

Întrebarea esențială nu este: „Este acest om perfect?”, ci: „Există o coerență între valorile pe care le transmite și felul în care îi tratează pe ceilalți?”

Pentru că valorile nu se văd doar în ceea ce spunem atunci când totul este ușor, ci mai ales în felul în care reacționăm atunci când suntem contraziși, criticați sau puși într-o situație inconfortabilă.

Un profesor autentic își asumă propria umanitate: știe că poate greși, dar nu fuge de responsabilitatea față de propriile greșeli. Autenticitatea nu înseamnă perfecțiune, ci capacitatea de a recunoaște, repara și învăța.

Între lipsă de conștiență și manipulare intenționată 

Nu orice discrepanță între ceea ce spune un profesor și ceea ce face are aceeași cauză.
Pe de o parte, există profesorul care încă nu și-a integrat complet propria învățătură – un om care poate crede sincer în ceea ce spune, dar are propriile limite, propriile zone nevindecate și puncte oarbe. Acesta nu este neapărat un manipulator, ci un om care nu are încă suficientă conștiență asupra propriei persoane.

Pe de altă parte, există profesorul care folosește conștient imaginea și limbajul transformării pentru putere personală. El creează dependență intenționat, cultivă superioritatea, are nevoie de adepți și folosește vulnerabilitatea oamenilor în avantajul său. 

Din nou, diferența nu este între un om perfect și unul imperfect.
Nimeni nu este perfect.
Diferența este între un om care își observă limitele și un om care își ascunde limitele în spatele rolului pe care îl joacă. De aceea, prima situație cere maturizare și autocunoaștere, în timp ce a doua cere discernământ și limite clare din partea celor care intră în relație cu acel om.

Cum primește un profesor feedback-ul? 

Un moment care spune foarte multe despre un profesor este momentul în care primește un feedback dificil. Un profesor autentic nu vede automat feedback-ul ca pe o amenințare la adresa autorității sale. El nu se întreabă doar dacă a avut dreptate sau nu, ci și: „Oare cum a fost experiența celui din fața mea?”.

Atunci când un profesor nu poate tolera întrebări, diferențe de opinie sau observații, există riscul ca relația de învățare să se transforme treptat într-una bazată pe conformare.
Studentul nu mai este încurajat să își dezvolte propria capacitate de discernământ, ci începe să caute aprobarea celui care predă.
Nu mai întreabă: „Este acest lucru adevărat pentru mine?”, ci: „Este acceptabil să gândesc diferit?”.

Un profesor autentic nu are nevoie de oameni care repetă opiniile lui, ci de oameni care învață să gândească. O frază precum: „Nu văd lucrurile exact la fel, dar vreau să înțeleg perspectiva ta.”, din partea profesorului, înseamnă că acesta este suficient de sigur pe propria valoare încât să poată asculta.
Există o diferență majoră între a avea autoritate – care vine din competență, experiență și responsabilitate – și a avea nevoie să fii deasupra celorlalți, atitudine care apare atunci când imaginea personală trebuie protejată cu orice preț.

Un profesor matur nu are nevoie să fie mereu cel care are dreptate pentru a rămâne un profesor valoros.

Mai mult de atât, profesorul autentic observă relația, nu doar informația.
Un profesor matur este și un observator al procesului de învățare, înțelegând că predarea nu este un monolog, ci o relație. Uneori studentul nu va spune direct că nu a înțeles sau s-a simțit pierdut, din timiditate, din frică să nu pară incapabil, sau poate nici el nu știe încă să formuleze exact ceea ce simte.

De aceea, un profesor autentic observă: ezitarea, frustrarea, sau când informația nu ajunge la celălalt.
Și replica lui nu este: „De ce nu înțelegi?” sau „Nu știu care e problema ta, dar este problema ta.”, ci: „Ce pot face eu pentru ca informația să ajungă mai clar la tine?”. 

Un profesor matur își pune constant întrebări:
„Este metoda mea de predare potrivită?”
„Există o altă explicație care ar ajuta?”
„Am oferit suficiente repere?”
„Cum pot îmbunătăți ceea ce fac?”

Aceasta nu înseamnă că profesorul este responsabil pentru fiecare dificultate a studentului. Fiecare persoană are propriul ritm, propriile limite și propriul proces. Dar înseamnă că profesorul își asumă responsabilitatea pentru calitatea spațiului pe care îl creează.

Scopul predării nu este demonstrarea propriei competențe ci facilitarea înțelegerii celuilalt.

Când validarea devine instrument de control 

Admirația și aprecierea pot fi experiențe frumoase într-o relație de învățare. Este firesc să ne bucurăm atunci când un profesor ne vede, ne încurajează sau ne ajută să descoperim ceva nou despre noi.

Problema apare atunci când validarea devine un instrument prin care o persoană începe să controleze relația.

În unele dinamici dezechilibrate apare o alternanță între apreciere intensă și critică. Profesorul te face să te simți high, pentru ca după aceea să te trântească de pământ prin critici sau atitudini superioare, respectiv își justifică lipsa de respect prin ideea că este „mai evoluat”.

Adică, la început, o persoană poate primi multă validare: „Ești special.”, „Ai un potențial extraordinar.”, „Faci parte dintr-un grup aparte.”
Apoi, această apreciere poate fi retrasă prin critică, respingere sau atitudini care transmit: „Nu ești încă suficient.”

Această alternanță poate crea o nevoie puternică de aprobare. Persoana începe să caute următorul moment în care va primi aprecierea inițială, iar întrebarea se schimbă de la: „Este acest spațiu benefic pentru mine?” la: „Ce trebuie să fac pentru a primi aprobarea profesorului?”

Un profesor autentic nu creează dependență de propria persoană. Creează autonomie.

De ce oamenii rămân în relații dezechilibrate? 

Privind din exterior, este ușor să întrebăm: „De ce nu pleacă?”.
Când o persoană prinsă într-o astfel de dinamică este întrebată de ce acceptă situația, răspunsul său tragic este adesea: „M-am obișnuit”.

Pentru unii oameni, această toleranță față de umilire are rădăcini adânci în trecut, într-un mediu în care lipsa de respect era o formă de normalitate. De exemplu, dacă ne gândim la un copil certat sau abuzat zilnic, supraviețuirea lui depinde exclusiv de atașamentul față de părinți. El nu are de ales și nu are unde să fugă, așa că își idealizează „agresorul” pentru a putea supraviețui emoțional, continuând să îl iubească.

La vârsta adultă, deși suntem liberi și avem opțiuni, sistemul nostru nervos caută inconștient aceeași „familiaritate” dureroasă, deoarece o recunoaște ca pe o formă (deformată) de afecțiune.

Dincolo de acest tipar biologic, realitatea devine și mai complexă. Dorința profundă de a aparține ne distorsionează modul în care interpretăm realitatea. În plus, oamenii nu investesc doar bani într-un profesor sau într-o comunitate, ci investesc timp, emoție, speranță și propria identitate.
Astfel, devenim capabili să protejăm imaginea construită despre o persoană, mai degrabă decât să reevaluăm întreaga experiență. Pentru psihicul uman, este mult mai ușor să venereze în continuare un lider și să îi găsească scuze, decât să admită un adevăr dureros: „Am investit degeaba”.

Discernământul: Adevăratul test al relației 

Poate cel mai dificil lucru este să observăm aceste dinamici nu doar la ceilalți, ci și în noi.
Și eu am observat în mine acest mecanism. Am înțeles că, în anumite momente ale vieții, când stima mea de sine nu era suficient de stabilă, eram mai predispusă să caut în exterior confirmarea propriei valori. Aceasta este o lecție importantă: studentul are responsabilitatea de a-și păstra centrul interior.

Nu orice om care ne inspiră este neapărat omul de care avem nevoie să depindem.
Este firesc să respectăm experiența, cunoașterea și perspectiva cuiva care ne-a ajutat să vedem ceva nou, dar problema apare atunci când transferăm asupra lui ceva ce ar trebui să rămână al nostru: propria valoare, propria capacitate de judecată și propriul discernământ. Un profesor poate oferi direcție, dar nu poate parcurge acest drum în locul nostru.

Poate cea mai importantă întrebare pe care o putem pune despre orice profesor nu este: „Cât de impresionant este acest om?” ci: „Cine devin eu în prezența lui?”.
Devin mai conștient? Mai liber? Mai responsabil? Mai capabil să aleg? Sau devin mai dependent de aprobarea lui?

Un profesor autentic nu îți ia puterea pentru a-ți demonstra propria valoare. Îți amintește că valoarea pe care o cauți este deja ceva ce trebuie să descoperi în tine. El poate indica direcția, poate oferi instrumente și poate lumina anumite aspecte ale drumului. Dar nu poate parcurge drumul în locul tău.

În tradiția yoga, profesorul nu este cel care „salvează” sau transformă studentul. Rolul său este de a crea condițiile prin care practicantul își dezvoltă propria capacitate de a vedea, de a înțelege și de a deveni autonom.

Pentru că scopul unei educații autentice nu este să creeze oameni care urmează un om. Este să creeze oameni care au învățat să vadă.

Cu drag,
Renata