M-aș îndrăgosti…pe bune!

Poți iubi fără să te pierzi pe tine?
un monolog sincer

Nu voiam să vorbesc despre asta.

Și poate tocmai de aceea trebuia să o fac.

Ce am crezut că înseamnă să iubești

Am crezut, multă vreme, că a iubi înseamnă să te dai complet. Să nu mai calculezi, să nu mai observi, să te arunci cu ochii închiși și să ai încredere că undeva, cineva te prinde.

Și m-am aruncat. De câteva ori.

Uneori am fost prinsă. Alteori nu. Și în căderile alea am învățat ceva ce nimeni nu îți spune în avans: abandonul fără siguranță nu e iubire. E speranță deghizată în curaj.

O perioadă am investit în potențialul cuiva. În ce simțeam că ar putea fi, în ce mi-l imaginam că este. Am umplut eu spațiile goale, am interpretat tăcerile în favoarea lui, am fost mereu cea care inițiază, care menține, care speră.

Până când am realizat că nu îl iubeam pe el. Iubeam povestea pe care mi-o spuneam despre el.

Și atunci ceva s-a schimbat în mine, dar nu brusc sau dramatic — ci ca o decizie liniștită: nu mai vreau să investesc în potențialul cuiva. Vreau să investesc în comportamentul lui real.

Discernământ sau armură?

Aici e întrebarea incomodă. Și sincer, am stat foarte mult cu ea.

Pentru că există o diferență — fină, dar importantă — între a vedea limpede și a te ascunde în spatele lucidității.
Discernământul spune: văd ce se întâmplă și aleg conștient. Armura spune: nu mai las nimic să ajungă la mine ca să nu mă doară.
Și uneori, când mă gândesc la cum am funcționat, nu știu sigur pe care o purtam. Recunosc că uneori am folosit luciditatea ca scut. Că „văd totul clar” poate fi și o formă de a nu simți.

Dar iată ce am înțeles: dacă îți pui întrebarea, probabil nu e armură. Armura nu se chestionează pe sine.
Rămân deschisă. Dar nu mai sunt naivă. Și asta — să rămâi deschisă fără să te pierzi pe tine — e poate cel mai greu echilibru pe care l-am căutat vreodată.

Sunt capabilă să mă abandonez în iubire. Dar nu îmi mai abandonez discernământul.

Ce am crezut că înseamnă vindecarea?

Mi-am imaginat că vindecarea arată ca o zi în care nimic nu mă mai atinge. Că voi vedea totul de la distanță, calm, detașată și liberă. Că voi ajunge la un punct în care durerea pur și simplu nu mai are acces.

Dar poate că nu asta e maturitatea emoțională.

Poate arată mai mult ca: mă doare, dar nu mă pierd în durere. Simt, dar nu mă abandonez pe mine.

Nu știu când — sau dacă — va veni ziua în care nu mă va mai durea. Poate niciodată. Și am ajuns să cred că nici nu e nevoie.

Dacă îți pasă de oameni, dacă iubești cu adevărat, va exista mereu o vulnerabilitate acolo. Absența totală a durerii poate veni și dintr-un loc în care nu mai lași nimic să conteze. Și nu vreau să ajung acolo.

Poate întrebarea mai blândă nu e: „Când voi ajunge să nu mă doară?”, ci  „Cât de repede mă întorc la mine când mă doare?”

Uneori se întâmplă simplu.

Simți bucuria conexiunii cu cineva. Observi că reciprocitatea lipsește. Exprimi ce ai nevoie. Și alegi să nu alergi după el să repari tu golul.

Încă doare puțin. Dar îți păstrezi centrul.

Și poate că nu trebuie să demonstrezi că cineva e un om rău ca să recunoști că un anumit mod de a fi nu îți face bine.
Uneori e suficient să-ți pui o singură întrebare: este aceasta energia pe care vreau să o primesc?

Dacă răspunsul e nu — nu trebuie să îți fie rușine că ai simțit. Că ai vrut. Că ai sperat.
Ai iubit cu ochii deschiși. Și asta nu e o slăbiciune: e poate cea mai onestă formă de iubire.

Ce am înțeles?

Nu știu dacă voi ajunge vreodată la iubire fără urmă de teamă. Poate că forma mea de iubire e tocmai asta — prezentă, conștientă, aleasă. Dar nu este mai puțin reală doar pentru că am ochii deschiși.

Ceea ce știu, este că nu mai confund curajul cu neglijența față de mine. Că a rămâne întreagă în timp ce iubești nu e o limitare — e poate cel mai curajos lucru pe care îl poți face.

Iar pentru azi — e suficient.

Dacă ai citit până aici, probabil că și tu ai purtat, la un moment dat, întrebarea asta. Dacă ai simțit cu adevărat și totuși ai ales să rămâi tu — știi deja ce înseamnă. Dacă ești încă în mijlocul ei — să știi că nu trebuie să alegi între a iubi și a te păstra. Poți face amândouă, chiar dacă nu e ușor și chiar dacă doare.

Cu drag,
Renata