Oh, iubire, ce îmi tot faci?

Și poate că tocmai asta este frumusețea ei.

Unele iubiri durează ani. Altele, poate, doar o clipă. Dar durata nu este întotdeauna măsura profunzimii.

Putem iubi în atât de multe feluri: în relația cu natura, în felul în care privim un copil, în conexiunea pe care o avem cu oamenii care ne trec pragul, în grija pe care o oferim, într-o atingere, într-o prezență, într-o simplă privire.

Și, bineînțeles, există acea iubire profundă, romantică, după care, poate, tânjim cu toții în tăcere. O dorință, sau mai bine spus o nevoie, pe care, chiar dacă încercăm să o ascundem, se simte.

Dar atunci când ne atinge, o recunoaștem aproape fără să fie nevoie de cuvinte, tocmai pentru că astfel de momente nu se întâmplă des: o privire profundă în ochi, despre care simți că îți pătrunde până în adâncul sufletului; o îmbrățișare pe care ți-ai dori să nu mai fie nevoie să o închei; un sărut dulce ca nectarul, după care rămâi și mai însetat.

Poate că iubirea adevărată nu ne promite că va rămâne. Ne arată doar că, atunci când o vom trăi cu adevărat, ceva din noi se va schimba.

Pentru că după o iubire profundă nu mai suntem exact aceeași persoană care eram înainte. Ne schimbă perspectiva, ne deschide, ne înmoaie acolo unde eram rigizi și ne arată părți din noi pe care poate nu le-am fi întâlnit altfel.

Și poate că atunci când vine momentul să lăsăm să plece, nu trebuie să anulăm ceea ce a fost doar pentru că nu a rămas. Poate că unele iubiri nu vin să fie păstrate. Vin să fie trăite.

Iar a iubi profund nu înseamnă neapărat să ții strâns. Uneori, înseamnă să nu te mai agăți de o singură formă în care crezi că iubirea poate fi trăită.
Pentru că, dacă rămânem cu privirea fixată doar asupra acelei iubiri pe care încă o așteptăm, riscăm să nu mai vedem toate celelalte forme prin care iubirea deja ne întâlnește.

Asta nu înseamnă că nu mai tânjim.

Eu încă tânjesc după acea conexiune profundă. După sentimentul acela rar în care nu mai este nevoie să explici prea mult. În care o privire spune ceva ce cuvintele nu pot spune, o atingere te face să te simți acasă, iar prezența celuilalt îți atinge ceva atât de adânc în tine, încât nu mai poți pretinde că nu există.

Dar poate că nu trebuie să alegem între a fi recunoscători pentru iubirea pe care o avem deja în viața noastră și a rămâne deschiși către iubirea după care încă tânjim.

Poate că putem să le lăsăm pe amândouă să existe.

Love deeply. Let go gracefully.
„Let go” nu înseamnă să renunți la iubire, să nu mai speri sau să te convingi că nu ai nevoie de acea conexiune profundă după care tânjești. Înseamnă să lași puțin frâiele din mână și să renunți la nevoia de a ști „cât, cum, când și cu cine”.

Să nu transformi dorința într-o așteptare care îți suspendă viața. Să nu lași ceea ce încă nu ai să te facă să nu mai vezi ceea ce ai deja.

Dar tu?
Ce iubire încă mai aștepți să trăiești?

Cu drag,
Renata