Nu mi-a fost frică de singurătate. Până când n-a mai fost o alegere.

Unele vise dispar când te trezești. Altele rămân suficient de mult cât să înceapă o conversație cu tine.

Am avut un vis ciudat zilele trecute.

Eram acasă, în orașul meu natal. Și era un șarpe care bântuia orașul și toată lumea se temea de el. Nimeni nu știa când va apărea, unde va apărea sau după cine va veni. Frica era cu atât mai mare pentru că nu puteai să te pregătești pentru el. Știai doar că există undeva și puteai doar să speri că, de data aceasta, nu va fi rândul tău.

Venea cel mai des noaptea, când oamenii dormeau. Și putea să se strecoare aproape oriunde. Cei mai vizați erau tinerii.
Mama mea îmi bandaja urechile. Teama nu era doar că ne-ar putea răni ci că ar putea pătrunde în noi. Pentru că, odată ajuns înăuntru, șarpele pune stăpânire pe tine. Nu ai absolut nici un pic de control, te ia cu totul.

Și în acea noapte a fost rândul meu. Șarpele a venit la mine. Îmi era teribil de frică.

A încercat să pătrundă în gura mea. Am strâns din dinți. Știam că era mult mai puternic decât mine. În vis aveam chiar conștiința faptului că, dacă ar fi vrut, mi-ar fi putut rupe maxilarul într-o secundă și ar fi putut continua. Și totuși, s-a oprit. Nu părea demonic dar știa cât de tare mă temeam de el și se distra puțin cu frica mea. 

Când și-a scos capul din gura mea, am făcut ceva ce încă mă surprinde. L-am atins pe obraji și aproape l-am implorat să nu-mi facă rău. Spre mirarea mea, în secunda următoare, capul lui s-a transformat în capul unui bărbat. Parcă și-ar fi dat masca jos și ar fi vrut să-mi arate: uite, de fapt ăsta sunt eu.

Dar faptul că acum îi puteam vedea chipul nu a însemnat că nu mă mai temeam de el. Eram surprinsă dar încă îmi era frică.

Apoi m-am trezit. Și primul lucru la care m-am gândit a fost: ce naiba a fost asta?

Nu cred că visele au un dicționar universal în care șarpele înseamnă întotdeauna un anumit lucru. Dar uneori nu simbolul în sine este important, ci emoția pe care o poartă.

Iar în visul meu erau toate împreună: frică, putere, vulnerabilitate, fascinație, limită, apropiere și intimitate.

Dar aproape imediat a venit și un alt gând: relațiile. Felul în care le-am trăit.
Nu m-am gândit la șarpe ca la un simbol pe care trebuie să-l caut într-un dicționar de vise. Primul meu impuls a fost să fac legătura între el, frica pe care o simțisem și felul în care m-am raportat, de-a lungul timpului, la apropiere și la relații.

Și, ca să înțelegeți de ce, trebuie să vă spun că am trăit ambele extreme.

Când apropierea însemna să mă pierd

A fost o perioadă în care eram foarte aproape de ceea ce astăzi numim codependență.
Mă sacrificam, partenerul devenea prioritatea mea numărul unu, îmi ajustam viața în funcție de relație. Aveam nevoie să fiu aleasă, validată, confirmată.
Dar, în același timp, exista și o nevoie foarte puternică de libertate. Un fel de: „Iubește-mă, dar lasă-mă să trăiesc.”

Am vrut apropiere, dar m-am simțit uneori sufocată de ea.
Am vrut iubire, dar am ajuns să mă pierd în ea.
Când cineva devenea prea important, starea mea emoțională începea să depindă prea mult de ceea ce se întâmpla între noi. De apropierea lui. De distanța lui. De validarea lui.

Și, după suficientă durere, am ajuns să înțeleg că ceva trebuie să se schimbe.

Doar că, uneori, când ieșim dintr-o extremă, nu ajungem automat la echilibru. Alergăm direct în cealaltă extremă. 

Când independența a avut gustul vindecării

Am învățat să nu mai depind.
Să nu mai cer.
Să nu mai aștept.
Să nu mai las pe nimeni să aibă prea multă putere asupra mea.

Am devenit foarte bună la a mă descurca singură.

Și, pentru o vreme, asta chiar s-a simțit ca vindecare. La început, independența a avut gustul libertății. După ce trăisem atât de mult cu centrul de greutate în celălalt, a fost aproape intoxicant să descopăr cât de bine mă pot descurca singură: eu contam, eu decideam, eu îmi construiam viața.

Și, dacă sunt sinceră, exista și o doză de Ego în această nouă putere. Nu spun asta neapărat ca pe ceva rău. Dar după ce ai fost obișnuită să te adaptezi, să te micșorezi sau să pui mereu nevoile celuilalt înaintea ta, ai nevoie pentru o vreme să mergi și în direcția opusă: să te alegi pe tine, să contezi tu, să descoperi că poți.
Atunci credeam că făceam totul din iubire de sine. Eram atât de fascinată de rezultatele mele, de cât de bine mă puteam descurca singură, încât am uitat să mă uit și la ce mă împinsese, de fapt, în acea direcție: frustrarea, revolta și furia.

Astăzi înțeleg că drumul către iubirea de sine este mult mai întortocheat decât mi-l imaginam.

Uneori nu pornești spre tine pentru că te iubești deja. Uneori pornești pentru că te-ai săturat. Pentru că te-ai revoltat. Pentru că, după ce ai dat prea mult din tine, apare în sfârșit o parte care spune: gata, acum e rândul meu.
Și, deși aceste impulsuri sunt adesea considerate „negative”, pentru mine au fost un fel de catapultă. M-au aruncat în direcția opusă, dar aveam nevoie de asta pentru a începe să caut echilibrul despre care auzisem atât de mult, dar pe care încă nu știam cum să-l simt.

Și da, a fost minunat. O perioadă.

Nu mi-a fost frică de singurătate. Pentru că, undeva în mine, exista încă certitudinea că nu sunt cu adevărat singură. Că, dacă aș fi vrut, cineva ar fi fost acolo.
Ușa era deschisă. Eu doar alegeam să nu intru.

Și poate aici este o diferență importantă: a alege singurătatea nu este același lucru cu a te confrunta cu singurătatea. Cât timp simți că poți alege apropierea, independența poate fi extraordinar de eliberatoare.

Dar trăind așa, tot mai mult, ceva s-a schimbat.

Independența care mă făcuse să mă simt atât de puternică a început, încet, să semene cu izolarea. Nu deodată și nu dramatic. Doar că, la un moment dat, m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva mă simțisem atât de sigură pe mine pentru că știam că singurătatea este alegerea mea.

Și dacă, între timp, alegerea devenise mecanism?

Dacă nu mai țineam oamenii la distanță pentru că așa voiam, ci pentru că nu mai știam cum să-i las să se apropie fără să mă simt în pericol?

Și atunci a apărut frica.

Nu frica de a fi singură într-o seară. Ci întrebarea mult mai profundă:„și dacă asta devine viața mea?”

Poate că nu mi-a fost frică de singurătate cât timp știam că ea este o alegere. Frica a apărut atunci când am început să mă întreb dacă nu cumva devenise, fără să-mi dau seama, o consecință a felului în care învățasem să mă protejez. Pentru că mecanismul care te salvează de la o extremă poate deveni, dus prea departe, o închisoare diferită.
Ca să nu mă mai pierd în celălalt, am învățat să nu mai las pe nimeni suficient de aproape încât să mă pot pierde.

Doar că, odată cu riscul de a mă pierde, am redus și posibilitatea de a mă conecta.

---

Când am încetat să mai cer

Cred că aici există o parte despre care se vorbește prea puțin. După ce ai fost rănit pentru nevoile tale, poți ajunge să te temi de ele.

Poate ți s-a spus că ceri prea mult, că ești prea needy, prea sensibilă, prea dramatică, prea insistentă. Și, după suficiente astfel de experiențe, poate nu mai ajungi să te întrebi dacă omul din fața ta poate sau vrea să îți ofere ceva.

Începi să te întrebi dacă ai voie să ai nevoie de acel lucru în primul rând. Așa că nu mai ceri. Pare mai simplu.

Dacă nu cer nimic, nimeni nu-mi poate spune că sunt prea mult.
Dacă nu am nevoie de tine, nu-mi poți spune că sunt needy.
Dacă nu-ți arăt cât de mult contezi pentru mine, nu ai ce să respingi.

Doar că nevoile nu dispar pentru că nu le mai exprimăm.
Putem învăța să nu le mai cerem.
Putem deveni foarte buni la a ne descurca singuri.
Putem construi o identitate întreagă în jurul ideii că nu avem nevoie de nimeni.

Dar asta nu înseamnă că nu mai avem nevoie de conexiune.

Și poate una dintre cele mai dificile întrebări la care am ajuns este aceasta:

Ce am nevoie, de fapt?

Și apoi:

Ce este firesc să cer?
Cât este sănătos să cer?
Și, poate cel mai important, cui este sigur să-i cer?

Pentru că, după o vreme, nu mai știam ce, cât și cui pot să cer.

---

Și atunci, unde este calea de mijloc?

Cred că adevărata întrebare nu este dacă suntem codependenți sau evitanți. Și nu cred că trebuie să ne găsim o etichetă și să rămânem acolo.

Pentru mine, întrebarea a devenit: Cum pot să fiu într-o relație fără să mă abandonez pe mine și fără să fug de celălalt?

Unde este calea de mijloc?

Poate că ea nu arată nici ca independența perfectă, nici ca lipsa oricărei nevoi.
Poate că arată mai degrabă ca interdependența.

Să pot să iubesc pe cineva fără să-l transform în centrul vieții mele.
Să pot avea nevoie de cineva fără ca valoarea mea să depindă de faptul că acel cineva mă alege.
Să pot spune „îmi pasă de tine” fără ca asta să însemne automat „voi face orice ca să nu pleci”.

Să pot spune „am nevoie de tine acum” fără să-mi fie rușine pentru asta sau fără să mă simt slabă. Să pot accepta un „nu” fără ca acel „nu” să devină dovada că nevoile mele sunt greșite.
Să pot fi vulnerabilă fără să cer garanții că nu voi fi niciodată rănită.
Să pot observa că cineva nu îmi poate oferi ceea ce am nevoie fără să încerc să-l conving să devină altcineva.

Și, poate cel mai greu: să pot rămâne deschisă chiar și atunci când nu știu care va fi rezultatul. Pentru că aici cred că este una dintre marile diferențe dintre iubire și mecanismele noastre de protecție.

Când sunt în vechiul meu pattern, încerc să controlez apropierea: „Ce trebuie să fac ca să mă alegi?”
Când sunt în extrema opusă, încerc să controlez distanța:„Cum fac să nu mai poată nimeni să mă rănească?”

Dar poate că maturitatea emoțională începe atunci când înțeleg că nu pot controla nici apropierea, nici respingerea. Nu pot controla dacă cineva mă va alege. Nu pot controla cât va rămâne. Nu pot controla dacă ceea ce simt eu va fi reciproc.
Pot doar să învăț să fiu sinceră cu mine despre ceea ce simt și despre ceea ce am nevoie.

---

Poate că a cere nu este același lucru cu a te abandona

M-am întors de multe ori cu gândul la șarpele din vis. La faptul că, deși era mult mai puternic decât mine, nu am continuat să lupt.
După ce și-a retras capul, l-am atins. Și aproape l-am implorat să nu-mi facă rău.
Ani de zile am crezut că vindecarea înseamnă să nu mai ajung niciodată în acel loc: să nu mai implor, să nu mai cer, să nu mai depind, să nu mai am nevoie de nimeni.

Dar poate că asta nu era vindecare. Poate că era doar o altă formă de control.

O modalitate de a spune: „Nu voi mai ajunge niciodată atât de vulnerabilă încât cineva să aibă puterea să mă rănească.”

Doar că apropierea reală presupune, într-un fel sau altul, tocmai această posibilitate.

Nu putem lăsa pe cineva să conteze pentru noi și, în același timp, să garantăm că nu va avea niciodată puterea să ne rănească.
Poate că maturitatea nu înseamnă să devii invulnerabil. Poate că înseamnă să renunți la iluzia invulnerabilității. Poate că uneori a rămâne cu tine însuți nu arată deloc așa cum ți-ai imaginat. Poate că nu arată puternic. Nu arată perfect controlat. Poate că uneori arată ca mine, în acel vis, atingând ceva de care mă temeam și rugându-l să nu-mi facă rău.
Și poate că, pentru mine, asta a fost cea mai neașteptată parte. Nu faptul că mi-a fost frică. Ci faptul că am făcut exact ceea ce credeam că nu voi mai face niciodată: am cerut.

Nu știu dacă mă rugam șarpelui. Sau dacă, într-un fel, îngenuncheam în fața propriei mele frici. În fața adevărului că, oricât de bine aș fi învățat să mă descurc singură, există încă o parte din mine care are nevoie de ceilalți.

Și poate că ego-ul meu a trebuit să se predea puțin în acel moment. Ego-ul meu care spunea: „nu am nevoie, nu cer, nu implor, mă descurc”.
Poate că, pentru a putea iubi din nou, trebuie să accept ceva ce independența mea a încercat mult timp să nege: că uneori depindem unii de alții. Nu pentru a exista sau pentru a avea valoare, ci pentru că suntem oameni.
Avem nevoie de conexiune. Avem nevoie să fim văzuți. Avem nevoie, uneori, să putem spune:„am nevoie de tine.” Fără ca această propoziție să devină o rușine sau fără ca ea să însemne că ne-am pierdut.

---

Poate că o femeie care nu cere nimic nu este o femeie care nu are nevoie de nimic

Cred că aici este ceva ce mi-aș fi dorit să înțeleagă și oamenii din jurul meu.

O femeie care pare extrem de independentă nu este neapărat o femeie care nu are nevoie de iubire. Poate fi o femeie care a avut nevoie atât de mult de ea încât, la un moment dat, a învățat să nu mai aibă nevoie de nimeni.
Uneori, ceea ce pare detașare este frică.
Uneori, ceea ce pare independență este o strategie de protecție.
Uneori, o femeie care nu cere nimic nu este o femeie care nu are nevoie de nimic.

Poate că pur și simplu nu mai știe dacă are voie să ceară.
Poate că a învățat că, atunci când își exprimă o nevoie, riscă să fie numită prea mult. Prea needy. Prea sensibilă. Prea dificilă.

Și atunci devine mai simplu să nu mai ceri nimic. Dar a avea nevoi nu este același lucru cu a fi „needy”. A cere nu este același lucru cu a manipula. A spune „am nevoie de tine acum” nu înseamnă automat că îi ceri celuilalt să devină responsabil pentru întreaga ta viață emoțională.

Și cred că asta merită să învățăm cu toții: să facem diferența între a avea nevoie de cineva și a te pierde în nevoia de cineva. La fel cum trebuie să facem diferența între independență și izolare.

Dar există și o parte importantă pe care nu vreau să o pierdem. A înțelege frica unei persoane nu înseamnă că trebuie să accepți orice comportament venit din acea frică.
Putem să ne oferim empatie, siguranță și spațiu. Dar nu putem repara în locul celuilalt tot ceea ce l-a rănit înainte să ne cunoască.

Faptul că cineva îmi înțelege frica nu înseamnă că devine responsabil să o vindece. Și nici eu nu pot cere altcuiva să facă această muncă în locul meu.
Poate că o relație matură începe atunci când doi oameni pot veni unul către celălalt cu propriile răni, fără să-i ceară celuilalt să le repare.

Empatia nu înseamnă abandonarea propriilor nevoi. Și poate nici iubirea nu ar trebui să însemne alegerea între a nu avea nevoie de nimeni și a avea nevoie de cineva pentru tot.

---

Nu mai vreau să mă pierd. Dar nici să mă ascund de ceea ce am nevoie.

Asta încerc să învăț acum.
Nu să devin suficient de puternică încât să nu mai am nevoie de nimeni. Dar nici să mă întorc la femeia care își făcea din altcineva centrul vieții.

Vreau să pot să-mi placă de cineva. Să mă atingă. Să mă emoționeze. Să-mi pese. Să-mi fie frică. Să simt vulnerabilitatea. Și, uneori, chiar să am nevoie. Fără ca toate acestea să însemne că trebuie să mă pierd.

Poate că nu trebuie să învățăm să nu ne mai fie frică de apropiere.
Poate că trebuie să învățăm să rămânem cu noi înșine atunci când apropierea ne sperie.

Iar uneori, poate că a rămâne cu noi înșine nu înseamnă să ne ținem drepți, invulnerabili și perfect controlați. Poate că uneori înseamnă să ne permitem să îngenunchem în fața fricii.
Nu în fața celuilalt. Nu renunțând la noi. Ci renunțând la iluzia că putem controla totul dacă nu avem nevoie de nimeni.

Să putem spune: „da, îmi pasă; da, am nevoie uneori de ceilalți; da, pot cere.”

Și apoi să învățăm ceva și mai important: dacă tu nu poți sau nu vrei să-mi oferi ceea ce am nevoie, asta nu înseamnă că nevoia mea este greșită. Poate înseamnă doar că nu tu ești persoana căreia îi pot duce acea nevoie.

Nu știu dacă această cale de mijloc este o destinație în care ajungi și rămâi vindecat pentru totdeauna.

Poate că este o practică. O alegere pe care trebuie să o faci de fiecare dată când cineva se apropie suficient de mult încât să-ți activeze frica.

Dar cred că încep să înțeleg ce caut: nu vreau să mă pierd în tine, dar nici nu vreau să-mi mai demonstrez că pot trăi fără tine.

Vreau să pot fi aproape.

Și să rămân, în același timp, și aproape de mine.

Cu drag,
Renata